Biserica de lemn „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon“, Spitalul Costești

„Leat 6860 la Câmpulung a răposat marele Basarab voivod”. Un singur rând scrijelit în tencuiala bisericii de la Curtea Domnească din Argeş, autorul fiind cel mai probabil chiar pictorul bisericii. Un pictor venit de prin sudul Dunării, din lumea bizantină de limbă slavă, de prin Macedonia sau din zona mănăstirilor din Kosovo, atras de monzile de aur promise de un mare voievod. Iar moartea patronului său l-a făcut să scrie un rând, un singur rând care dă azi atâtea bătăi de cap istoricilor. Mai exact: În anul 6860, la Câmpulung, a răposat marele Basarab Voevod.

Voievodul îngropat în mormântul 10 la Biserica Curtea de Argeş, căruia I s-a spus „Prinţul Negru al Ţării Româneşti“ și ar putea fi Alexandru, fiul lui Basarab I. Până acum s-a crezut că este un nepot de-al lui Basarab. Despre Mormântul 10 de la Curtea de Argeş s-au făcut numeroase cercetări şi s-au scris o sumedenie de studii ştiinţifice. Iniţial, istoricii au crezut că acolo a fost îngropat unul dintre nepoţii lui Basarab I, domnitorul rămas în istorie drept cel care a întemeiat statul Ţara Românească. Ulterior, în baza noilor cercetări s-a avansat ipoteza că acolo îşi doarme somnul de veci nu unul dintre nepoţii lui Basarab I - Vladislav I/Vlaicu Vodă (1364-c.1376) sau Radu I (c. 1376-c. 1383), ci probabil un fiul al acestuia.  Misteriosul personaj a fost „botezat“ de istorici Prinţul Negru al Ţării Româneşti din pricina unui inel descoperit în mormântul său, inel ce poartă inscripţia „AL WA“ şi ce are asemănări stilistice cu cel purtat de Eduard de Woodstock, Prinţ de Wales, supranumit „Prinţul Negru“.

În zona de nord-vest a municipiului Piteşti, adăpostită de stejarii unei păduri seculare, se află Mănăstirea Trivale, cu hramul "Sfânta Treime". Izvoarele istorice susţin că Mănăstirea Trivale a fost ctitorită de Trifan şi Stanca Stăncescu în a două jumătate a secolului al XV-lea. Prima biserică a fost construită din lemn. Aceasta a fost refăcută în timpul lui Matei Basarab și rezidită din piatră și cărămidă de către Mitropolitul Varlaam. Lucrările s-au încheiat în anul 1698 în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, când a fost pusă și pisania. Vicisitudinile vremii au lăsat o amprentă grea asupra mănăstirii din codrii Piteştiului. La 14 octombrie 1802 a fost grav avariată de un seism puternic, fiind necesară o restaurare un an mai târziu, în timpul păstoririi întâiului ierarh al Episcopiei Argeşului, Iosif. Au urmat alte două cutremure grele, care au afectat biserica. Schitul Trivale a fost refăcut după cutremurul din 1940, lucrările dintre anii 1942 și 1944 fiind coordonate de Episcopia Argeșului. În anul 1990, lăcașul a fost transformat în mânăstire, biserica fiind resfințită. Picturile mănăstirii au fost realizate în 1731 de Ioasaf Grecu şi restaurate în anul 1904. Se spune că aici a fost adăpostit, pentru o vreme, capul lui Mihai Viteazul, după ce domnitorul fusese ucis în Câmpia Turzii. [Image]În perioada comunistă, Mănăstirea Trivale nu a funcţionat, ea fiind redeschisă în anul 1991. În prezent, este o obşte de călugări, având hramul "Sfânta Treime". Schitul Trivale se află într-un cadru natural feeric. În încântătoarea grădină a mănăstirii se găsesc biserica, troiţa, clopotniţa şi chiliile inundate de ghirlande de flori. Mănăstirea Trivale este o oază de linişte în tumultul citadin din oraşul aflat chiar la câțiva paşi, precum și un loc de pelerinaj pentru foarte mulţi credincioşi, care vin aici pentru a se ruga şi pentru a-şi desfăta privirile şi sufletele cu frumuseţi naturale încărcate de spiritualitate. [Image]Adresa: Mănăstirea Trivale este situată în Parcul Trivale din Municipiul Pitești, pe strada Trivale, nr.71.  Sursa: Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului; crestinortodox.ro; wikipedia.org; Facebook/Mănăstirea Trivale; https://www.facebook.com/ManastireaTrivale.

Biserica a fost ridicată în secolul al XIX-lea, la marginea de Vest a satului. Planul este dreptunghiular, cu altarul decroșat, poligonal, cu cinci laturi. Pronaosul supralărgit reprezintă o influență din planul care era folosit la bisericile de zid.  A suferit mai multe reparații, una dintre ele consemnată în 1874 când, probabil, i-a fost adăugat pronaosul. De asemenea, se pare că tot atunci a avut loc tencuirea pereților exteriori.  Conform tradiției, biserica ar fi fost construită mult mai devreme decât a fost datată de specialiști, în vremea lui Mihai Viteazul, de către un cioban bogat din sat, ajutat de un hatman pe nume Corbul, de la care ar decurge numele așezării Corbești. 

Preotul paroh îți indică biserica nouă drept reper, semn că bisericuța de lemn a rămas în urma timpurilor. Când o găsești, simți nevoia să îi spui sărut mâna mătușă venită din negura vremii până în zbuciumata noastră lume. Ca peste tot în bisericulețe de lemn, pe lemnul vechi vezi urmele fumului vechi al lumânărilor vechi, ale rugăciunilor de odinioară șoptite ori gândite și multe dintre ele împlinite, conform credinței fiecăruia.  Cine nu vede dincolo de lemn și de cari oamenii vii care acum își așteaptă reînvierea și judecata, nu înțelege nimic din trupul bătrân și adeseori cocârjat de vremi al unei bisericuțe de lemn. În anul construirii bisericuței, erau în acest cătun 48 de case și 203 de suflete, cu puterile lor s-a ridicat minunea. Datarea oficială (consemnată și de Lista monumentelor istorice 2015) a bisericii este 1807, când știm că a fost ridicată în locul alteia, mai vechi, mistuită de foc. Cu toate acestea, mai multe inscripții (1731, 1782) conduc la ideea că biserica de față a preluat de la cea anterioară nu doar planul ci și alte elemente constitutive, inclusiv bârne rămase neatinse de incendiu. În decursul timpului au avut loc mai multe intervenții, care au condus la proporțiile sporite de azi, alungirea peretelui nordic, realizarea unui alt pronaos. O notă aparte oferă prezența a trei cruci care amintesc de preoții care și-au legat numele de refacerea bisericii: Radu, Athanasie și Călinu. Sper din tot sufletul că ne vom mai revedea, maică bisericuță, îți vine să spui la plecare, dar imediat îți iei seama și adaugi că va fi așa cum va vrea Dumnezeu. Peste câțiva pași, ești în forfota cartierului, practic un sat al zilelor noastre, iar o dată ce ai urcat în mașină, amintirea îți mai poate vorbi în cuvintele Ecleziastului: ” Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu”.

Biserica de lemn din Bărbălătești, localizată în satul Bărbălătești, comuna Valea Iașului, a fost construită în anul 1801. Hramul bisericii este "Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul".  Situată în extremitatea estică a comunei Valea Iașului, pe drumul național DN 73C, ce leagă municipiile Curtea de Argeș - Câmpulung Muscel, Parohia Bărbălătești este componentă a Protopopiatului Curtea de Argeș din cadrul Eparhiei Argeșului și Muscelului.  Biserica este monument istoric, construită în formă de corabie, compusă din altar, naos, pronaos și pridvor, fiind acoperită cu șiță. Anuarul din 1909 fixează anul 1860 ca an al edificării acestei biserici. Cu toate acestea, dimensiunile și elementele arhitectonice ne conduc către o datare mai timpurie cu cel puțin cu un secol.

Cât a putut, comunitatea își îngrijește comoara de lemn. Bisericuța pare un fel de bijuterie a satului, așezată în calea celui care are ochi să o vadă. Hramul inițial a fost „Sf. Nicolae”. Elementele constructive ale bisericii încadrează data ridicării sale în secolul al XVII-lea.  Așezată pe un soclu din cărămidă, cu chenar în zimți, are un plan dreptunghiular, cu absida altarului decroșată, poligonală cu cinci laturi. La interior întâlnim bolta semicilindrică pentru fiecare dintre încăperi. La ușă regăsim elementul sculptural „frânghie”, sub forma unui chenar.  Datorită dublării pereților de la exterior în cărămidă, între anii 1833-1839, acest element nu mai poate fi urmărit ca brâu median, precum în cazul celorlalte biserici de lemn.  Pictura cu care a fost împodobită tencuiala exterioară a suferit pierderi pe suprafețe mari, în urma cutremurului din 1977 dar și a multor alte etape în care nu s-au făcut intervenții de conservare. Emblematică rămâne imaginea lui „Ducipal”, calul lui Alexandru Macedon, de pe peretele de Nord.  La interior, frumoasele compoziții florale dintre ușile altarului încântă și azi. 

Sunt câteva rânduri pe internet scrise de un vizitator al locului al cărui entuziasm spune totul: ”Vă voi prezenta un loc extraordinar, cunoscut de puțină lume, care ar trebui vizitat de oricine este în trecere spre Câmpulung Muscel. Chiar merită să vă petreceți o zi aici. Cu siguranță vă va plăcea! Este vorba de un sat aparținând comunei Stâlpeni din județul Arges – Pițigaia. Situat la doar 6 km de drumul national 73, ce face legătura între Pitești-Câmpulung-Brasov, acest mic sătuc a devenit în ultimii ani locul în care orășenii, cu precădere din București, își caută liniștea, relaxarea, departe de tumultul orașului. Biserica arată că românii continuă tradiția bisericilor de lemn, mizând chiar și în acest secol al tehnologiei pe smerenie și reculegere. Biserica de lemn din Pițigaia mizează pe o arhitectură simplă, tradițională, precum și pe o pictură vie, atentă la erminia tradițională bizantină. Interiorul este viu, aproape strălucitor, cu o catapeteasmă care azi încântă prin bogăția culorilor, iar peste veacuri va spune că și oamenii secolului XXI au rămas sensibili și în legătură directă cu Dumnezeu. Biserica a fost ridicată lângă o veche troiță, din secolul al XVIII-lea, lângă care se spune că s-au odihnit pandurii lui Tudor Vladimirescu. Încă se construiesc biserici de lemn și se vor construi cât va dăinui neamul românesc. 

Biserica de lemn din Cârstieni, comuna Călinești, poartă hramurile „Sf. Apostol Toma” și „Sf. Voievozi” și este datată din anii 1758-1759. Se distinge prin structura de bună calitate, bine păstrată, uși, ferestre, elemente decorative de interes, inscripții cu datare și iconostas pictat.  Prezintă o frumoasă decorație sculpturală, inedit fiind un luminator sub chipul unei perforări în formă de cruce în peretele sudic al pronaosului, element arhaic întâlnit mai ales dincolo de munți.