Ghetele lui Dobrin

FC Argeş Piteşti a fost fondat în anul 1953 sub numele de Dinamo Piteşti, debutând în prima divizie în anul 1961. A fost una din echipele de vârf ale anilor ’70, reuşind să câştige două titluri de campioană în anii 1972 şi 1979. Pe data de 6 august 1953, un ordin al Ministerului Afacerilor Interne consfinţeşte actul de naştere al echipei Dinamo Piteşti, actuala formaţie FC Argeş, numele fiind luat după sora mai mare din Bucureşti. Noua grupare din oraşul Piteşti îşi începe ascensiunea de jos, din campionatul orăşenesc, dar implicarea factorilor locali şi aducerea pe lângă echipă a celor mai buni fotbalişti din oraş vor constitui principalii factori în promovarea echipei an de an. Urcarea în Divizia B se produce la sfârşitul campionatului 1958-1959, şi în chiar primul an este foarte aproape de Divizia A, numai că Dinamo ocupa doar locul al doilea al seriei secunde.  Visul ia contur pentru iubitorii fotbalului din Piteşti în sezonul viitor. În 1961 Dinamo Piteşti promovează pe prima scenă fotbalistică, sub comanda antrenorilor Ştefan Vasile şi Tănase Dima. Trei dintre cei mai cunoscuţi componenţi ai lotului de-atunci, Ion Barbu, Florin Halagian şi Nicolae Dobrin, sunt personajele care au contribuit cel mai mult la performanţele de peste ani ale clubului de fotbal FC Argeş, înfiinţat în anul 1968, primul club de fotbal din ţară. În cei 53 de ani de existenţă, FC Argeş s-a remarcat nu numai prin cele două titluri de campioană a României, sau prin participările în cupele europene, ci şi prin faptul că a dat fotbalului românesc jucători de mare valoare, arată fotbalclubarges.ro. Printre cele 101 monumente culturale ale Argeșului am considerat că trebuie să se afle colecția de cupe câștigate de această echipă simbol și aflată la secția sportivă a Muzeului Județean Argeș. 

PICTOR ROMÂN (1929-2011)  Născut la 6 oct. 1929, la Piteşti, jud. Argeş. Era primul baiat al unei familii cu cinci copii. Aneta, mama sa (1900-1980) era originară din Curtea-de-Argeş şi a lucrat ca funcţionar administrativ la serviciul Drumuri şi Ape.  Danil Sălişteanu, tatăl, născut la Sebeş Alba, (1898-1996) a fost constructor hidro-rutier la acelaşi serviciu, realizând sute de lucrări de amenajare a râurilor în toatăţara şi construind cabane meteorologice pe culmi montane. În primul război mondial, înrolat în armata austro-ungară, tatăl Danil trece frontul la români şi intră voluntar în armata română, iar în 1918 participă la Marea Unire. Între anii 1941-1949 a urmat Liceul  “I.C. Brătianu” din Piteşti. Îl are ca profesor de desen pe Guţă Popescu, cel care i-a sădit interesul pentru desen şi istoria artei. Între 1949-1955 a urmat Institutul de Arte Plastice “N. Grigorescu” din Bucureşti (cursuri de 6 ani). I-a avut ca profesori pe Samuel Mützner, fost elev al lui Claude Monet, pe Adam Bălţatu şi pe Jean Steriadi. Lucrarea sa de diplomă primește “Diploma de onoare” la Festivalul Tineretului de la Varşovia. Din 1955 devine cadru didactic la Institutul absolvit, parcurgând toate treptele carierei universitare, perioada benefică şi pentru munca de atelier. Tot din 1955 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici, iar din 1968 este ales în conducerea Uniunii ca vicepreşedinte. În 1999 este ales Preşedinte de Onoare al U.A.P. Din anul 1954 (anul debutului ca pictor), se dedică atelierului şi expune cu regularitate la marile manifestări artistice din ţară şi străinătate. Este autorul a peste 4000 de lucrări, tehnica lui preferată fiind pictura în acrilic pe pânză şi pe hârtie, multe dintre acestea fiind expuse în cele peste 200 expoziţii de artă românească peste hotare. Este interesat de raportul dintre artă şi spaţiul social, de arta medievală şi bizantină, de ipostazele picturii moderne şi contemporane. În 2008 participă cu o suită de lucrări la îmbogăţirea fondului artistic al Sălii de Consiliu şi al Bibliotecii din cadrul Academiei de Ştiinţe Economice – Bucureşti. Lucrează mari cicluri tematice, preocupat de rigoarea formelor din natură, sub imperiul setei de ordine, al setei de culoare şi al setei de lumină. Este invitat să expună în cadrul marilor manifestări culturale din ţară şi străinătate, având numerose prezenţe în muzee de artă, galerii, tabere de creaţie şi simpozioane. Amintim: Bienala Internaţională de la Veneţia (1970); Galeria din Klagenfurt, Austria (1973), cu prilejul “Zilelor Culturii Româneşti”; expoziţiile personale din Sălile Dalles (1975, 1979 şi 1980); Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti (1989); Trienala din Sofia, Bulgaria (1996); inaugurarea Centrului Cultural Kalinderu, Bucureşti (2000); bienala Internaţională de la Beijing, China (2002); Palatul Parlamentului European din Bruxelles (2004); expoziţia cu expunere permanentă în Muzeul “Ion Sălişteanu” din He-Ze, China (2002); Grand Palais, Paris (2008); Salonul de Toamnă, Sarria, Spania (2008); Bienala Internaţională Arad (2009). Este prezent la peste 160 de tabere de creaţie, simpozioane şi colocvii în ţară şi străinătate, printre care amintim: Kuopio (Finlanda), Lemnos (Grecia), Izmir (Turcia), Tours Fondette (Franţa), Verbania Lago Maggiore (Italia), Nürnberg (Germania).  În 2006 devine membru corespondent al Academiei Române. Artistul se stinge la vârsta de 81 ani la 25 mai 2011 în casa lui din Bucuresti, senin şi luminos, aşa cum senină şi luminoasă i-a fost întreaga viaţă. (ionsalisteanu.ro) Câteva tablouri ale marelui pictor sunt de văzut la Muzeul Județean Argeș.

Casa memorială ”Liviu Rebreanu” este situată în comuna Ştefăneşti, judeţul Argeş și a fost inaugurată în mai 1969. Cuprinde obiecte şi piese de mobilier care au aparţinut marelui romancier. Construită la începutul secolului al XX-lea, casa a fost cumpărată în 1930 de către Liviu Rebreanu. Scriitorul a scris aici romanul „Răscoala”, precum şi unele din operele sale apărute în ultima parte a vieţii. În această casă (unde a decedat la 1 septembrie 1944) Liviu Rebreanu a fost vizitat de-a lungul timpului de numeroase personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti. Casa evocă personalitatea scriitorului, exponatele prezentând obiectele personale, manuscrise, ediţii ale operei sale apărute în ţără sau peste hotare, o parte din corespondenţa purtată cu oameni de cultură români sau străini. O contribuţie deosebită la amenajarea casei memoriale au avut-o Fany Rebreanu şi Puia Florica Rebreanu, soţia şi respectiv fiica scriitorului.

Enciclopedia României ne spune că Rudolf Schweitzer–Cumpăna s-a născut la Piteşti într-o familie de origine germană. Şi a definitivat studiile elementare şi liceul în oraşul natal, după care a luat calea occidentului. A studiat la Academia de arte frumoase de la Berlin, apoi la Paris. În 1909 s-a reîntors în ţară pentru a-şi satisface stagiul militar, după care îşi începe la Piteşti activitatea artistică. În anul 1911 expune pentru prima dată la Salonul Oficial. Mai întâi cu expoziţii de grup, apoi cu expoziţii personale, Rudolf Schweitzer–Cumpăna a devenit o prezenţă constantă la expoziţiile din ţară. În 1929 face un voiaj de studiu la Budapesta. În acelaşi an porneşte o campanie de lucru la Constantinopol, Atena şi Salonic.  Între 1931-1932 călătoreşte la Paris, unde va expune la Galeria Jeanne Castel, iar în 1932 participă cu lucrări la Expoziţia Artiştilor francezi de la Paris. Călătoreşte şi lucrează intens în Macedonia şi Grecia, ulterior în Italia şi Germania. În 1957 este invitat să facă o călătorie de documentare în fosta Iugoslavie. În anul 1951, Rudolf Schweitzer–Cumpăna este numit profesor la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti. În timpul vieţii face donaţii semnificative muzeelor din Piteşti, Brăila, Galaţi, Craiova. Cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani i se conferă titlul de „Maestru Emerit al Artei”. Se stinge din viaţă la 17 februarie 1975, la Bucureşti şi este înmormântat la Cimitirul Evanghelic-Lutheran. Înzestrat desenator, având un ascuţit spirit de observaţie, Schweitzer-Cumpăna a creat portrete, peisaje şi mai ales scene din viaţa ţărănească, în tehnici diferite (ulei, acuarelă şi desen de predilecţie în cărbune) într-o viziune realistă. În pictură, el urmăreşte construcţia formelor în relief, modelând pasta, uneori excesiv de abundentă. Paleta sa este caldă, în tonalităţi grave şi profunde. În ultima parte din viaţă, el a fost preocupat de rolul luminii în pictură şi a manifestat o tendinţă accentuată pentru precizarea formei („Autoportret”, „Portret de bărbat”, „Capre în soare”). O semnificativă colecție din opera artistului poate fi văzută la Muzeul Județean Argeș, printre care și acest autoportret.

“Mi-aduc aminte de mirarea încântată care m-a cuprins ascultând la Ateneu pe Dinu Lipatti, adolescent de 15 ani, interpretând concerto-ul de Liszt în mi bemol major. Îi descoperise adevărata lui valoare. (…) M-am dus să-l felicit. Eram cu ochii plini de lacrimi.  Florica Muzicescu, maestra care îl formase, i-a spus:  <<aceste lacrimi cântăresc cât toate laudele>>. El m-a privit cu o intensitate care îi depășea vârsta. De pe atunci se afirma natura talentului său.  Concentrat și cântărind importanța modulațiilor, avea simțul tempo-ului, șlefuia cu minuțiozitate fațetele unei fraze muzicale până când îi desăvârșea graiul. Destinul, grăbit uneori să aprindă o flacără de geniu, a luminat o inteligență prematură și tânărul muzician a atins maturitatea la vârsta când tinerețea exuberantă caută succese și bucurii superficiale”. Aceste cuvinte înălțătoare despre Dinu Lipatti aparțin unui alt pianist de geniu, Cella Delavrancea, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, în România Literară (25 decembrie 1975) . La Muzeul Județean Argeș avem șansa să vedem bagheta lui Dinu Lipatti, iar cu puțină imaginație să intrăm, pentru o clipă, în universul muzical al acestui genial artist.

Bastonul este realizat într-un atelier de la mijlocul sec. al XIX-lea, din materiale exotice (fildeş, bambus), metal preţios (argint) şi piele şi i-a fost dăruit lui Eminescu în 1876 de "Societatea Junimea” din Iaşi.  Are sculptată în basorelief monograma poetului (,,M.E.”), încadrată într-un decor floral. Piesa a ajuns la un fost guvernator al Bucovinei care i-a dăruit-o unei rude, farmacistul Nicolae Nicolescu, cel care a vândut-o apoi Muzeului Judeţean Argeş în 1975.  Din 2007 bastonul a  devenit parte din Patrimoniul cultural. Pentru cei cu putere imaginativă, această piesă de muzeu trebuie obligatoriu văzută, dacă nu cumva chiar venerată.

De la 1886 și până în 1970, sediul Primăriei Pitești a funcționat în clădirea construită în 1886, după planurile arhitectului Ioan N. Socolescu (primar – N. Constantinescu, ajutor de primar – Gh. Negulescu). De remarcat faptul că acest sediu al Primăriei s-a realizat la îndemnul și cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu! Sediul Primăriei a fost avariat destul de serios de cutremurul din 1940, dar a fost refăcut rapid. Vechea Primărie devine, în 1970, Galeria de Artă Pitești, unde sunt adăpostite lucrările unor pictori și sculptori de renume: Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Theodor Aman, Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza, N. Dărăscu, V. Popescu, G. D. Mirea, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Gheorghe Iliescu-Călinești. Deoarece clădirea a suferit și suferă unele adaptări, vă propunem această fotografie de epocă.

Muzeul Județean funcționează în clădirea construită în 1898-1899 ca sediu pentru Prefectura Argeș.  Monument istoric, clădirea a fost edificată după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu pe locul unde s-a aflat schitul Buliga.  Presa vorbește despre comoara din spatele Muzeului deoarece cu prilejul lucrărilor de consolidare și reabilitare a Muzeului Județean Argeș, în curtea interioară, chiar în spatele clădirii, au fost scoase la lumină ruinele vechii Biserici Sfinții Îngeri, care a aparținut Schitului Buliga.  Au fost descoperite mai multe oseminte, atât mirene cât și ale călugărilor de la schit.  Conducerea Consiliului Județean Argeș își dorește să conserve și să pună în evidență acest ansamblu arheologic. 

The Pitesti prison became known for hosting the violent action called “the Pitești phenomenon”. Students were tortured to denounce their own anti-communist activities, but also those of their acquaintances. They were also forced to deny their families and friends and renounce to their moral values. More than 600 students were tortured in Pitești and at least 11 died from out of control violence. Inside the former penitentiary a memorial museum was arranged by the Pitești Prison Memorial Foundation. Open to the public in 2014, the Pitești Prison Memorial offers guided tours, cultural and educational activities and hosts a permanent exhibition exploring the history of the communist dictatorship in Romania. Upstairs, in one of the most important rooms in the former penitentiary, there is also a chapel where religious services are held regularly. Since 2022, in the same building of the former penitentiary, it has been opened the Museum of Communism for Children, a project dedicated to children and adolescents, which explores, through games and workshops, the theme of communism in Romania.